Campania #România100 demarată azi de ProSport își propune să scoată în evidență oameni care au trăit la intensitate maximă sportul pe care l-au slujit. Plecați din țară sau rămași acasă să-și facă un nume, protagoniștii din sporturile pe echipe sau din disciplinele individuale au povești cu miile, iar pentru unii dintre ei, perioada trăită înainte de căderea comunismului i-a întărit pentru toată viața. În episodul din această seară, ProSport vă prezintă prima parte a discuției cu Lică Movilă, fostul fundaș dinamovist din perioada în care stadionul din Ștefan cel Mare era înțesat de spectatori, iar trupa alb-roșie le făcea zile fripte marilor cluburi europene. Drumul din cartierul Chercea din Brăila până pe cele mai importante arene ale Europei istorisit cu har, bătăliile cu Steaua lui Valentin Ceaușescu și lupta cu scoțianul Grame Souness… Toate în interviul de mai jos cu Lică Movilă, un tip care n-ar da România pentru niciun insulă-paradis a lumii. Începem!
Unde ai copilărit? În cel mai mare cartier al Brăilei, Chercea, aflat în spatele gării.
Ai fost singur la părinți? Mai am doi frați, eu fiind cel mai mic dintre ei. Azi, cel mare e la Oradea, cel mijlociu în Italia, iar eu m-am așezat la București și Răcari, deci niciunul nu mai suntem în Brăila.
Ai avut o copilărie lipsită de griji? Da. Tata era dogar, avea atelierul chiar acasă, și avea grijă să nu ne lipsească cele necesare. Așa că toată ziua eram la joacă. Am trecut prin toate jocurile copilăriei. Am avut în anturaj copii de pe strada mea. Erau pe-atunci acele așanumite găști de cartier. Dar eu eram cuminte, nu mă amestecam în astea. Mai mergeam la film și jucam foarte mult fotbal, mai ales într-un parc apropiat de casa mea.
Cine a constatat că ai talent? Fratele cel mare. Dar nu neapărat a constatat că am talent. Pe când făcea armata la Carei, de la un coleg din Bacău a aflat că în orașul lui exista un liceu de fotbal. Iar atunci când s-a întors acasă, l-a întrebat pe tata dacă nu ar vrea să mă ducă la acel liceu. I-a venit această idee, pentru că mă vedea toată ziua jucând fotbal.
Dar tatăl tău nu se gândise să te facă și pe tine dogar? Mama n-a fost de-acord nici măcar să intru în atelier. Eram și cel mai mic, și un pic mai răsfățat, dar și din cauză că ambii frați lucraseră acolo și au avut accidente. Așa că a vrut să fie sigură că nu o să pățesc și eu la fel. De cel mare s-a prins cel mai mult acea meserie, iar cel mijlociu este tinichigiu.
Când ai plecat la Bacău? În 1975, pe când treceam în clasa a 7-a. Inițial a venit tata și a vorbit cu profesorul Mihai Petrovici, care i-a spus că mă poate aduce și așa m-a luat la clasa lui.
„În clasa a 9-a ajunsesem să am 4.000 lei, adăugându-se și indemnizația de la SC Bacău, plus un fel de bursă”. Fotbalul din Bacău și Electroaparatajul din București
Povestește-mi puțin de organizarea acelui liceu, ce condiții aveați. Avea clase de la a 5-a la a 12-a. O promoție avea o singură clasă care cuprindea 24-25 de elevi. Aceasta era împărțită în două grupe, A și B, cu fiecare lucrând câteun profesor de specialitate. Grupa A era mai bună din punct de vedere valoric, atât ca fotbal, cât și ca învățătură și bun comportament, dar programul de antrenament era același pentru ambele. Iar la final de săptămână când cei de la grupa A aveau programat meci de campionat, li se mai alăturau și vreo 3-4 de la grupa B, ca rezerve, întâmplându-se la fel și invers. Erai oarecum mobilizat să ajungi în grupa A, asta dacă voiai să faci treabă. Selecția începea din clasa a 5-a și se avansa până într-a 12-a. Pe lângă fotbal se făceau normal și toate celelalte materii ca la orice altă școală. Erau condiții de internat, mai ales că cei mai mulți dintre elevi eram din afara Bacăului, pentru că din oraș Sport Clubul lua aproape tot. Însă eram mult mai buni. De fiecare dată când jucam noi, liceul, cu omologii de la Sport Club îi făceam varză. Adevărul este că acel mediu mai cazon în care stăteam toată ziua împreună ne făcea să fim uniți.
Mai era pe-atunci vreun alt liceu de fotbal în țară? Electroaparatajul din București care ținea centrul Luceafărul. Și parcă mai era unul la Oradea.
Nu ți-a fost greu departe de casă? După prima săptămână m-am întors la Brăila. Nu-mi plăcea să stau la internat, unde nu mai era boeria de-acasă. Și-atunci, tata, ca să mă înduplece să mă întorc, mi-a dat lunar 1.000 lei. Era o sumă mare, mai ales pentru un copil. În clasa a 9-a ajunsesem să am 4.000 lei, adăugându-se și indemnizația de la SC Bacău, plus un fel de bursă.
Cu cine ai fost coleg de clasă dintre cei care au ajuns mai sus? Gheorghe Viscreanu, Marian Ciudin, Lucian Ghioane, Gheorghe Popa portarul. Cam ăștia au ajuns prin prima divizie.
Cu cine erai mai bun prieten? Cu toți. Dacă ar fi să nominalizez totuși pe cineva, acesta ar fi Cornel Fîșic, chiar dacă era mai mic cu un an ca mine. La un moment dat chiar am împărțit un apartament cu el.
Vreo poznă mai deosebită pe care ai făcut-o prin liceu? Am câteva, unele poți să le scrii, altele nu, căci nu aș da un bun exemplu.
Spune-mi măcar una din alea pe care pot să le scriu. Ieșisem campioni naționali la juniori cu SC Bacău, în ediția 1978/79. Din acea echipă eram vreo 6-7 care încă aparțineam liceului. A doua zi, după finala câștigată cu „U” Cluj, ne-am întors de la București, iar seara a venit la noi la internat directorul liceului, Dumitru Varodin, să ne spună ca în dimineața următoare să fim prezenți la ora 8 în curtea școlii, pentru că voia să facă un careu și să ne laude în fața celorlalți elevi și a profesorilor și totodată să ne dea niște diplome. Cu toate că l-am asigurat că vom fi prezenți, am stat noi și ne-am gândit mai bine și am ajuns la concluzia că suntem campioni, așa că ne putem permite să dormim mai mult. În acea dimineață se strânsese toată școala în careu și ne aștepta pe noi. Noi, nimic, ne întorceam pe partea ailaltă în paturi. Profesorul nostru, Petrovici, începuse să fumeze țigară după țigară. În fine, după vreo oră de așteptare, n-au mai rezistat și au venit peste noi în cămin. „Bă nesimțiților, noi v-așteptăm în curtea școlii și voi stați în pat?” – au strigat la noi. „Păi tovarășe director, meciul acela a fost epuizant și am fost peste măsură de obosiți” – am încercat noi să ne motivăm somnul în plus. „O să vă scădem notele la purtare” – ne-au amenințat. „Bravo. Noi ieșim campioni și drept răsplată ne scădeți nota” – ne-am dat noi victime. Orice spuneau, n-o scoteau la capăt cu noi.
„Am mai avut una. Când intra profesoara de franceză în clasă, noi ne ridicam în picioare, normal, așa cum făceam la toți. Și unul dintre noi spunea în șoaptă, dar în așa fel încât să audă toți: „care se-așează primul, mă-sa e c…ă”. Și atunci nu se mai așeza nimeni în bănci”
Cât aveai la purtare? 10, la liceu acolo nu se punea problema să ai altă medie. Ți-o scădeau doar dacă luai cartonașe roșii în meciuri oficiale. Am mai avut una. Când intra profesoara de franceză în clasă, noi ne ridicam în picioare, normal, așa cum făceam la toți. Și unul dintre noi spunea în șoaptă, dar în așa fel încât să audă toți: „care se-așează primul, mă-sa e c…ă”. Și atunci nu se mai așeza nimeni în bănci. Disperată, se ducea după director, și când apărea el, cel care șoptise înainte ne spunea că se suspenda acea zicere. Și abia atunci ne așezam în bănci.
Foștii absolvenți ați făcut întâlniri în timp? Patru am făcut, la 27, 30, 35 și 37 de ani, ultima anul trecut, de toate ocupându-mă eu. La una m-a ajutat și Ciudin. De regulă, mergeam mai întâi la liceu, unde se striga catalogul și fiecare povestea ce a mai făcut. La prima, în momentul când mi-a venit mie rândul, am spus că am făcut trei facultăți și că urmează să o fac și pe-a patra, de a făcut fosta dirigintă ochii mari. I-am explicat că cele trei erau Educație, Fizică și Sport, iar a patra e cea de șmecheri, de la mine de la Brăila. Apoi, urma restaurantul, unde mai mult stăteam în picioare.
Pentru că te duceai de la o masă la alta, ca să depeni amintiri cu colegii? Nu, ca să strâng banii de la fiecare. La ultima însă am adoptat o altă regulă, ca să scap de această corvoadă. Când intrau în sala de mese, lăsau la început „cașcavalul” și abia apoi se puteau așeza. Atunci ne-am dus și la internat ca să retrăim momentele de odinioară, vorbisem cu directorul să ne lase două camere.
Cum ai fost ales să joci la SC Bacău? Când am trecut în treapta a doua, am fost transferați vreo șase inși să jucăm la SC Bacău tineret-speranțe, unde antrenor era Dumitru Chiriță, rămânând în continuare elevi ai liceului. De fapt, pentru liceu nu puteai juca decât până într-a 10-a. Și cum am avut o evoluție constant bună, am fost selecționat la echipa mare, unde antrenor era Angelo Niculescu.
De la Bacău nu te-ai ales numai cu școala, ci și cu soția. Cum v-ați cunoscut? O verișoară de-a mea din Focșani care venise să facă liceul la Bacău, pe care nu o cunoșteam personal, stătea în gazdă la viitoarea mea soție, Lăcrămioara, cu care era colegă de clasă. Vrând să ne cunoaștem, a venit la mine la internat, aducând-o cu ea și pe Lăcrămioara. Îți dai seama, să apară două fete tinere acolo, cum s-au activat toți „muppetsii”, începând să se bage care mai de care în seamă. Eram în clasa a 10-a și normal, că umblam și eu după fete. Așa le-am cunoscut pe amândouă în același timp. Altă dată când m-a vizitat, vară-mea a apărut cu o altă colegă. Și am întrebat-o de ce n-a mai venit cu prima. „Păi zi-mi tu cu care să vin” – mi-a răspuns ea. Atunci i-am cerut numărul de telefon al viitoarei mele neveste, ca să iau acțiunea pe cont propriu. Astfel am invitat-o apoi în mai multe rânduri prin oraș. Și nu știu cum făceam că mereu când eram cu ea, indiferent pe unde mă aflam, dădeam de profesorul meu, Petrovici. Și nu îmi era prea confortabil, existând acea concepție, că nici n-ai ajuns fotbalist și te afișezi deja cu tipe. Peste ani mi-a spus că și el se mira că tot timpul ne intersectam în asemenea situații. De altfel a și fost prezent la nunta mea.
„Erau echipe care le dădeau prime propriilor jucători dacă nu pierdeau în fața noastră la mai mult de trei goluri. Asta apropo că ziceau unii că noi făceam blaturi”
Cum ai ajuns la Dinamo? Înainte de Dinamo era s-ajung la Corvinul. De la Văetuș am aflat că Lucescu mă urmărea încă de când eram elev la Bacău, prin profesorul meu de psihologie, Sorin Cristea. Acesta era fratele lui Dan Ov. Cristea, cel care a lucrat mai apoi ani buni la FRF. Pe-atunci însă, Dan era în conducerea Corvinului și era informat de fratele lui cu tot ce se întâmpla la liceul meu. N-a fost însă să fie. La Dinamo m-a dus Vasile Anghel. Venise la Bacău, la jumătatea sezonului 1982-83. Avusesem un tur foarte bun. Dar antrenorul Nicolae Vătafu voia să mă țină tot sezonul, așa că am plecat în cantonamentul de iarnă tot cu SC Bacău. Numai că la antrenamente începuse să mă marginalizeze, trimițându-mă în partea opusă față de unde se antrena grupul. L-am sunat pe Anghel și i-am explicat situația. După câteva zile a venit și m-a luat la Dinamo, de fapt am ajuns la Poiana Brașov, direct în cantonamentul lor.
Te-ai adaptat repede? Bineînțeles, doar eram între fotbaliști și nu trebuia să fac prea multe, trebuia să dau pasă exactă și apoi să alerg. Iar cu asemenea fotbaliști care îți dădeau pasa cu tot cu preluare, nu era greu să joci bine.
Diferențe mari față de SC Bacău? Categoric, din toate punctele de vedere. În primul rând ieșeai aproape lunar din țară, pe când cu Bacăul am ieșit o singură dată, și atunci în RDG. Apoi dintr-o dată mi s-au deschis o mulțime de uși, la lotul de tineret, la cel olimpic și în cele din urmă la cel mare. Să fii la Dinamo și să nu joci la echipa națională era pentru noi atunci ca și când ai făcut facultatea dar nu ți-ai luat licența.
Și ca bani? Păi dacă-i băteai pe toți, tot timpul luai bani. Erau echipe care le dădeau prime propriilor jucători dacă nu pierdeau în fața noastră la mai mult de trei goluri. Asta apropo că ziceau unii că noi făceam blaturi.
La Dinamo ai trăit cea mai bună perioadă din carieră? Da. Și am fost acolo 8 ani, nu ca alții care au câteva meciuri și se dau azi mari dinamoviști.
Cu ce fotbaliști ai fost mai prieten în Șoseaua Ștefan cel Mare? Cu Văetuș, Orac, Dragnea, Augustin, cu mai toți.
„Peste tot în vestiar, și pe jos, și pe pereți, era sânge de la gura mea”
De ce crezi că Dinamo a fost în umbra Stelei de la mijlocul anilor 80? Lor le-a ieșit, reușind să-și facă echipa aia foarte bună. Și noi eram buni, dar dacă ei erau mai tari, ce să le facem? Cu toate că imediat după ce au luat Cupa Campionilor, în aceeași lună mai, i-am bătut de două ori la rând, mai întâi în finala Cupei și apoi în campionat. Valentin i-a ajutat foarte mult. E drept și noi aveam un „Valentin”, pe Postelnicu, dar nu-l știam noi. Îl mai aveam și pe generalul de la DSS, Diaconescu, care ne proteja. Când el negocia cu tine ca să vii la Dinamo, n-aveai cum să-l refuzi la ce frumos și elegant îți vorbea. Nu îți promitea multe, dar ceea ce promitea onora.
Știu că ești saturat de câte ori ai fost întrebat despre „momentul Souness”, de la meciul cu FC Liverpool de-acolo, din aprilie 1984, în semifinalale Cupei Campionilor, dar n-am cum să nu te rog să pomenești despre el, pentru că a fost unul important din cariera ta. Alergam amândoi după o minge. Am desfăcut mâinile de lângă corp și am încercat să mă protejez de intervenția lui, cu un cot jumătate îndoit. În acel moment, el aflat în spatele meu, a băgat mâna pe sub brațul meu ridicat și m-a lovit cu pumnul în barbă, fugind apoi de-acolo ca și când nu se întâmplase nimic. Dacă vrei, îți arăt într-o zi cum a făcut (râde).
Nu, mulțumesc, am înțeles foarte bine. Revenind la acel moment, mai erau 20 de minute de joc. Văzând că nu se uita nimeni la mine, m-am așezat jos, pe gazon. Mi se mișca mandibula și eram plin de sânge. A fost dublă fractură. Abia atunci jocul a fost oprit și s-a permis echipei noastre medicale să vină. A constatat și nea Mitică Tomescu (n.n. doctorul) că era fractură. M-a întrebat dacă mă pot ridica, i-am zis că da și am ieșit din teren pe picioare. La vestiare mi-a pus o fașă, ca să îmi țină madibula. Peste tot în vestiar, și pe jos, și pe pereți, era sânge de la gura mea. A fost chemat arbitrul meciului, care s-a uitat la mine, părea afectat și se făcea că notează. Numai că mai apoi aveam să constatăm că în raport nu a scris niciun cuvințel despre acest incident, ba mai mult s-a referit că Andone a jucat constant dur și din această cauză nu i s-a permis să apară la partida retur! Nu-ți pot spune ce stare am avut după, și durere, și oftică. Apoi, după ce am fost operat în țară, vreo trei luni am stat cu sârme în gură și m-am putut hrăni doar cu paiul. A fost una dintre cele mai grele perioade din viața mea. Ba, mai mult, dacă n-aș fi avut această accidentare, aș fi mers la turneul final al CE din Franța, în 1984.
Chiar așa? Păi eram deja în circuitul naționalei. Și pe când mă aflam cu Dinamo la un turneu de pregătire afară, am văzut la televiziunea italiană un interviu dat de Lucescu, referitor la acel turneu final de CE. Și la întrebarea pusă de reporter, ce oameni importanți îi vor lipsi, el a spus ceva de genul: „Nu voi putea conta pe Balaci, Geolgău și Movilă. Cel mai rău îmi pare de cel din urmă, pentru că este tânăr și îmi acoperea un post deficitar.”
„Și acolo, la Hamburg, când era 3-0 pentru nemți, mi-a arătat pumnul. Era cât pe-aci să se facă 4-0, însă el a scos magistral o lovitură de cap și apoi a intrat Țălnar care a rezolvat calificarea”
La meciul cu Hamburger SV de la București, care a fost în turul doi tot la acea ediție a Cupei Campionilor, ai avut pe final, la scorul de 3-0, o mare ratare. Da. Mi-a dat Orac o pasă în adâncime și din 6 m, lateral, am șutat în plasa laterală. După acea ratare a venit la mine „Țețe” Moraru și mi-a spus amenințător că dacă pierdem calificarea la meciul retur, să nu mă mai întorc. Și acolo, la Hamburg, când era 3-0 pentru nemți, mi-a arătat pumnul. Era cât pe-aci să se facă 4-0, însă el a scos magistral o lovitură de cap și apoi a intrat Țălnar care a rezolvat calificarea. A fost un meci de mare angajament.
Cum a fost la acea finală a Cupei, din 1988, când ați văzut că cei de la Steaua pleacă de pe teren? L-a chemat Valentin Ceaușescu pe Iovan la el, sus, la oficială, și i-a zis să iasă toți de pe teren, că le aduce el cupa în ziua următoare. Iovan, care era căpitanul lor, s-a conformat și le-a transmis alor lui să plece și duși au fost. Noi am mai stat, am mai așteptat un sfert de oră, am pupat Cupa degeaba și apoi am plecat. Parcă o luase Nelu Stănescu la el în mașină și a dus-o acasă. Iar a doua zi când am ajuns la antrenament și ni s-a spus că trebuie să dăm Cupa, am fiert toți, dar nu ne puteam opune, căci știam cine era în spatele poveștii.
CITEȘTE ÎN ULTIMA PARTE A INTERVIULUI AMĂ‚NUNTE PICANTE DESPRE MIRCEA LUCESCU ȘI MIRCEA REDNIC
Lică Stavarache MOVILĂ‚
Născut: 21.10.1961 (Brăila,BR)
Post: jolly-joker
Competițiile interne
Debut în Divizia A: 21.06.1981, FC Argeș – SC Bacău 5-2
Debut în Cupă: 02.12.1981, FCM Brașov – SC Bacău 1-0
Sezon Echipă Div.A Cup.
1980-81 SC Bacău 1/0 0/0
1981-82 SC Bacău 6/0 1/0
1982-83 SC Bacău 12/3 0/0
1982-83 Dinamo București 16/4 4/0
1983-84 Dinamo București 19/1 2/1
1984-85 Dinamo București 27/5 4/0
1985-86 Dinamo București 31/4 5/2
1986-87 Dinamo București 27/3 4/0
1987-88 Dinamo București 18/1 4/1
1988-89 Flacăra Moreni 23/2 1/0
1989-90 „U” Cluj 19/1 0/0
Total Divizia A: 199 jocuri, 23 goluri
Total cupă: 25 jocuri, 4 goluri
A cucerit două titluri (1982-83, 1983-84) și două cupe (1983-84, 1985-86)
În străinătate
1991 Zimbru Chișinău (URSS 2) 23/2
1991-92 Hapoel Beer-Sheva (Israel 1) 6/1
În echipa națională
Debut: 01.06.1983, Iugoslavia – România 1-0
Total: 14 jocuri, 1 gol
În naționala olimpică
Debut: 26.04.1983, România – Olanda 3-0
Total: 3 jocuri, 0 goluri
În naționala U21
Debut: 31.08.1982, România – Danemarca 2-1
Total: 5 jocuri, 0 goluri
În cupele europene
Debut: 14.09.1983, Kuusysi Lahti – Dinamo 0-1
Total: 16 jocuri, 2 goluri
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER